Skip to main content
-A +A

Căminul creştin

1. Importanţa, resursele divine şi caracteristicile căminului creştin

Ce gânduri plăcute ne sunt trezite în inimi şi cum ne sunt atinse corzile afecţiunii atunci când rostim acest dulce cuvânt: „cămin“! Dar cu cât mai dragă este amintirea legată de „căminul creştin“ pentru aceia care au avut privilegiul minunat să crească într-o familie în care Dumnezeu a fost onorat şi recunoscut drept Cap al casei!

Instituit de Dumnezeu

Căminul a fost instituit de Dumnezeu potrivit planului Său referitor la umanitate. Atunci când Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva şi i-a unit în legătura sfântă a căsătoriei, poruncindu-le să fie roditori, să se înmulţească şi să umple pământul, El instituia cea dintâi familie, cel dintâi cămin (Geneza 1.27,28).

Unitatea familiei este elementul pe care se întemeiază întreaga structură socială a umanităţii, iar casa, locul în care locuieşte familia, fie că este vorba de o colibă, fie de un palat, constituie fortăreaţa şi mijlocul de apărare al comunităţii. Adesea este spus: „Căminul este bastionul naţiunii“. Pe el se sprijină întreaga structură a civilizaţiei. Dacă acesta falimentează şi societatea falimentează, pentru că naţiunea nu este altceva decât un ansamblu de indivizi legaţi într-o mare familie. Importanţa căminului şi a vieţii de familie, potrivit gândurilor lui Dumnezeu, este deci evidentă.

Depărtarea de ordinea lui Dumnezeu

Trăim în zile în care principiile lui Dumnezeu pentru umanitate sunt răsturnate, iar dezordinea şi corupţia abundă, aşa cum este cazul întotdeauna când omul se îndepărtează de ordinea lui Dumnezeu. Concubinajul, infidelitatea, divorţul şi toate formele de voinţă proprie nenorocesc familiile şi căminele. Accentul cade tot mai mult pe naţiune, pe masa de oameni, iar indivizii şi familiile sunt trecute pe plan secundar. De aceea este necesar ca atenţia noastră să se concentreze pe principiile lui Dumnezeu şi pe planurile Lui pentru noi, ca nu cumva să fim atraşi de curentul din jurul nostru şi să falimentăm în ce priveşte menţinerea căminului creştin.

Ce este căminul

Căminul nu este, în mod simplu, un loc în care mâncăm şi dormim, ci este locul în care sunt cunoscute şi savurate dragostea familială, fericirea vieţii de familie, odihna, pacea şi adăpostul faţă de o lume rea. Nu este nici casa impunătoare, cu design rar şi cu mobilă plăcută, ci acesta este constituit din fericirea, afecţiunea şi dragostea care se găsesc în sanctuarul dăruit de Dumnezeu.

El nu este mobilă şi cărţi şi lucruri,

Sau picturi agăţate pe pereţi;

Nu este nici păsări care stau în colivii,

Deşi ele pot cânta fermecător.

Este râsul care răsună pe holuri,

Este zâmbetul de pe faţa mamei

Şi bucuria din ochii celor mici;

Este dragostea noastră unul pentru altul,

Manifestată cu toată gingăşia.

Acesta este căminul spre care tânjim cu toţii.

Într-o lume a păcatului şi a răzvrătirii, căminul încă rămâne un semn al harului pe care Dumnezeul-Creator, cel plin de îndurare, l-a dat pentru a ne fi o resursă binecuvântată şi o oază de cer în mijlocul tulburărilor şi necazurilor din această lume zbuciumată. Refugiul plăcutelor legături de familie constituie adăpostul oferit de un Dumnezeu al mângâierilor în faţa furtunilor şi a dificultăţilor vieţii, în faţa puterii directe a lui Satan, în această lume rea.

Într-o astfel de lume nu este un lucru neînsemnat să poţi avea, în sânul familiei, tandre afecţiuni naturale, pe care Dumnezeu le-a aşezat în fiinţa umană. În acest fel, prin îngrijirea reciprocă dintre membrii familiei şi prin exercitarea în mod practic a jertfirii de sine, egoismul detestabil al inimii omeneşti naturale poate fi împiedicat şi înfrânt. Prin urmare, relaţiile de familie, ascultarea, dragostea şi supunerea zi de zi a unuia faţă de celălalt, lucruri pe care aceste legături le cer, contrabalansează în mod folositor rădăcina păcatului şi a răului care caracterizează fiinţa umană – voinţa proprie şi neascultarea.

Familia creştină

Familia creştină în care ambii părinţi aparţin Domnului este infinit mai mult decât un adăpost şi un refugiu împotriva răului. Este un sanctuar în mijlocul unei lumi lipsite de Dumnezeu şi de Hristos, în care sufletele preţioase ale copiilor sunt păzite de influenţele ei întinate. Căminul creştin este un adăpost sfânt în care Dumnezeu şi Hristosul Său sunt recunoscuţi, unde Duhul Lui locuieşte, unde Cuvântul Său străluceşte ca lampă şi lumină a casei şi unde evanghelia este studiată în mod continuu, indicând întregii case calea către cer.

Cineva a spus cu privire la acest subiect: „Căminul este locul scump al sentimentelor plăcute, în care inima este atrasă în legături pe care Dumnezeu Însuşi le-a format şi care, prin afecţiuni tandre, ne păzeşte de pofte şi voinţă proprie (încăpăţânare). Iar aceste lucruri, dacă se dezvoltă în mod corect, au o putere care, în ciuda păcatului şi a dezordinii, trezeşte conştiinţa şi angajează inima, păzind-o de rău şi de puterea directă a lui Satan“.

Deşi păcatul a intrat în lume şi a întinat totul, introducerea lui Hristos în relaţiile de familie face ca ele să devină o sferă de har şi manifestarea activă a vieţii divine pe care o avem în Hristos, astfel că smerenia, tandreţea, ajutorul reciproc şi spiritul de sacrificiu, exercitate în mijlocul dificultăţilor şi al întristărilor pe care păcatul le-a pricinuit, conferă acestor relaţii un farmec şi o profunzime mai mare decât cea care ar fi putut fi cunoscută în starea de inocenţă, în Eden.

Adevăratul cămin creştin este locul unde Domnului Îi sunt date drepturile care Îi aparţin şi unde fiecare membru al familiei lucrează împreună, în armonie divină, potrivit gândurilor şi planurilor lui Dumnezeu. Acesta este locul în care dragostea lui Dumnezeu este cunoscută şi turnată în inimi, ea fiind cea care domneşte într-un astfel de cămin. Aici Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi practicat, deşi poate în multă slăbiciune, iar rugăciunea şi laudele sunt prezente. Este simţită atmosfera cerească şi, ca şi în cazul copiilor lui Israel din vechime, astfel de case au lumină cerească în locuinţele lor, în timp ce totul în jur se află în întuneric (Exod 10.23). Orice adevărată casă creştină reflectă ceva din Casa cerească spre care călătorim, putând fi uşor deosebită de celelalte case în care Hristos, care este Lumina oamenilor, nu poate străluci.

Locul proeminent al Cuvântului lui Dumnezeu

În Deuteronom 11.18-21, Dumnezeu ne oferă o descriere minunată a ceea ce El vrea să vadă în fiecare casă. El doreşte ca părinţii să păstreze Cuvântul Său în inimi şi să-l lege ca un semn la mâinile lor. Ei trebuie să-i înveţe Cuvântul pe copiii lor într-un mod continuu, să-l scrie pe uşorii casei şi pe porţi; iar dacă fac aşa, le este dată promisiunea că zilele le vor fi înmulţite şi că acestea vor fi „cât zilele cerurilor deasupra pământului“. În acest fel este binecuvântată adevărata casa creştină, unde Cuvântul lui Dumnezeu este iubit, urmat şi unde i se dă adevăratul loc. O astfel de casă, unde toţi trăiesc conform Cuvântului şi pentru gloria Domnului, este o fărâmă de cer pe pământ. Cititorule, este casa ta în felul acesta? Dacă nu, care este motivul?

Însă aceste lucruri pot exista doar atunci când preţiosul Cuvânt al lui Dumnezeu constituie comoara cea mai de preţ a părinţilor, iar casele sunt guvernate după principiile lui. Atunci Cuvântul lui Dumnezeu va fi văzut în mod practic pe uşorii uşii şi pe porţi, iar copiii vor fi hrăniţi potrivit rânduielilor lui şi vor umbla pe calea adevărului. Dacă părinţii nu iubesc Cuvântul lui Dumnezeu şi nu umblă conform acestuia, cum s-ar putea aştepta să-i vadă pe copiii lor iubind Cuvântul şi ascultând de el?

Anumite părţi din Cuvântul lui Dumnezeu erau aşezate în mod literal pe uşi şi pe porţi şi erau legate la mâini de israeliţii temători de Dumnezeu. Este un lucru binecuvântat să vedem acelaşi lucru astăzi în casele creştinilor, sub forma unor versete din Scriptură. Este un fel plăcut prin care putem face să strălucească lumina cerului, ca mărturie pentru toţi cei care intră în casele noastre.

Fiul unui creştin s-a mutat într-o casă nouă pe care şi-a mobilat-o foarte frumos. Apoi l-a invitat pe tatăl său şi i-a arătat toată casa. După ce a văzut tot, tatăl a remarcat: „Da, fiule, este o casă foarte aranjată, însă cineva care intră în ea nu poate spune dacă aici locuieşte un copil al lui Dumnezeu sau un om din lume“. Aceste cuvinte l-au mişcat atât de mult pe fiul său, încât foarte curând el a agăţat multe versete din Scriptură pe pereţii casei, dând Cuvântului lui Dumnezeu un loc de cinste în casa sa.

Este trist să vezi case creştine împodobite după ultima modă, pline de lux şi de literatură lumească, case în care radioul sau televizorul pun neîncetat lumea şi plăcerile ei în centrul atenţiei, iar Cuvântul lui Dumnezeu este foarte puţin văzut, auzit şi practicat. Astfel de case nu sunt case creştine în sensul adevărat al cuvântului. Dacă nu este nicio diferenţă între casele noastre şi casele celor necredincioşi din jurul nostru, atunci nu se poate spune că avem „lumină în locuinţele noastre“ sau că Îi oferim Domnului locul pe care El îl merită. La fel stau lucrurile dacă, în locul dragostei şi al harului, venite de la Duhul lui Dumnezeu, casa ne este caracterizată de ceartă şi de neînţelegeri.

2. Căsătoria, temelia căminului

După ce am privit locul atât de important pe care Dumnezeu l-a rânduit căminului creştin, din punct de vedere social, să privim acum, puţin mai în detaliu, subiectul căsătoriei, care este instituţia preţioasă şi sfântă pe care Dumnezeu a rânduit-o să stea la baza oricărui cămin. Scopul acestor rânduri este de a-i ajuta pe tinerii credincioşi care, acum sau mai târziu, au intenţia să se căsătorească şi să-şi întemeieze o familie care să fie spre gloria Domnului.

Instituită de Dumnezeu în Eden

Căsătoria este cea mai veche şi una dintre cele mai nobile instituţii pe care Dumnezeu le-a dat omului. Căsătoria a fost planul lui Dumnezeu pentru om încă de la începutul istoriei lui. În grădina Eden, El Însuşi a constituit primul cuplu, iar Cuvântul Său declară: „Căsătoria să fie ţinută în onoare în toate“ (Evrei 13.4). Astfel, autoritatea lui Dumnezeu este pecetluită asupra acestei instituţii a căsătoriei.

Bărbatul nu este complet în el însuşi. Femeia este cea care îl împlineşte, completând lipsurile lui. Ea este tare în aspectele în care el este slab, şi slabă în aspectele în care el este tare, iar împreună ei formează o plinătate, un trup. Aşa ne spune Scriptura: „Dumnezeu l-a făcut … Parte bărbătească şi parte femeiască i-a creat; şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele Adam“ (Geneza 5.1,2). A fost nevoie atât de bărbat, cât şi de femeie, pentru a alcătui un Adam complet.

Văzând faptul că bărbatul nu era complet în sine însuşi, Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur; îi voi face un ajutor potrivit“ (Geneza 2.18). Astfel Eva a fost făcută din coasta lui Adam şi a fost darul lui Dumnezeu pentru el; după aceea i-a adus-o lui Adam şi ei au devenit un trup.

Cel mai înalt aspect al celibatului

Păcatul a intrat în creaţia curată a lui Dumnezeu şi a întinat orice lucru, astfel că şi în această legătură binecuvântată, care este căsătoria, nu mai poate fi totul roz şi fără spini. Cei care se căsătoresc „vor avea necazuri în carne“ (1 Corinteni 7.28), spune apostolul inspirat, cel care a căpătat îndurare şi un dar special de la Domnul să rămână necăsătorit, pentru a putea sluji Domnului fără nicio piedică. A umbla astfel în Duhul, deasupra cerinţelor şi afecţiunilor naturale, datorită devotării în slujba Domnului, reprezintă o cale mai înaltă decât a urma drumul normal al căsătoriei.

Dar „nu toţi pot primi cuvântul acesta“, declară Domnul în Matei 19.11, atunci când ucenicii îi spun: „Dacă astfel este situaţia omului cu soţia lui, nu este de folos să se căsătorească“. Calea purităţii şi a sfinţeniei, consacrarea prin celibat, este mai degrabă o excepţie decât o regulă. „Sunt fameni care au fost născuţi aşa din pântecele mamei; şi sunt fameni care au fost făcuţi fameni de către oameni; şi sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate primi, să primească“ (Matei 19.12). „Fiecare are darul său de la Dumnezeu“, „dacă te vei căsători, nu păcătuieşti“, însă „cel care nu se căsătoreşte mai bine face“ (1 Corinteni 7.7,28,38). „Bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar, din cauza curviilor, fiecare să-şi aibă soţia lui şi fiecare să-şi aibă soţul ei“ (1 Corinteni 7.1,2).

Dumnezeu pregăteşte un ajutor potrivit

Căsătoria lui Adam constituie etalonul pentru toate celelalte căsătorii. Dumnezeu a pregătit legătura dintre Adam şi Eva şi aşa face El în cazul oricărei căsătorii după gândul Său. Înţelepciunea divină discerne momentul în care singurătatea omului nu mai este utilă şi El Se îngrijeşte să-i pregătească o mireasă care reprezintă adevărata împlinire a naturii sale. Adam a putut spune despre Eva, că a fost: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine“ (Geneza 3.12). Astfel trebuie să poată spune orice bărbat cu privire la soţia sa; el trebuie să se gândească la ea ca la un dar din partea Domnului. „Cine a găsit o soţie a găsit un lucru bun şi a primit har de la Domnul. Casa şi averea sunt o moştenire de la părinţi, dar o soţie chibzuită este de la Domnul“ (Proverbe 18.22; 19.14).

În cazul lui Adam nu a existat o alegere a soţiei; era doar una care i se potrivea, iar ea fusese pregătită de Dumnezeu în mod special pentru el. Un vechi proverb spune: „Căsătoriile sunt făcute în cer“. Doar Dumnezeu poate pregăti un ajutor potrivit, doar El poate uni un tânăr şi o tânără astfel încât ei să poată fi un singur trup în Domnul. El este Cel care poate cunoaşte ce caracter şi ce temperament poate contrabalansa şi poate completa caracterul şi temperamentul celuilalt şi, de asemenea, poate tempera, prin intermediul unuia, pe celălalt. Dumnezeu este singurul care poate „aranja“ căsătoriile, dacă putem spune aşa. Aici ar trebui să subliniem în trecere că toţi cei care încearcă să joace acest rol eşuează.

Uniţi de Dumnezeu

În Matei 19.6, Cuvântul spune: „Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă“, iar acest loc ne arată că adevărata căsătorie este în acord cu gândul lui Dumnezeu. Acesta este un act divin, prin care două inimi sunt atrase şi prin care două vieţi sunt unite între ele prin dragoste, iar acest lucru este făcut de Dumnezeu Însuşi. Ei devin un singur trup printr-o legătură pe care niciun om nu o poate desface. În mod sigur, aceasta reprezintă ceva mai înalt decât ceremonia legală sau religioasă, care îi declară pe cei doi soţ şi soţie, deşi, trebuie să subliniem cu toată tăria, că şi ea este de neapărată trebuinţă, deoarece trebuie să respectăm legile şi autorităţile.

Dacă este voia Domnului să te căsătoreşti, este foarte important ca acest lucru să fie analizat cu toată seriozitatea, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Este tânăra sau tânărul la care te gândeşti persoana pe care Dumnezeu a ales-o pentru a-ţi fi partener de viaţă? Eşti sigur că persoana pe care ai ales-o este cea cu care trebuie să fii împreună şi că este voia expresă a lui Dumnezeu ca o astfel de unire să aibă loc?

Pasul cel mai solemn

După întoarcerea la Dumnezeu, nu există un alt pas mai important şi mai solemn în viaţa ta, decât căsătoria, care este o legătură pentru întreaga viaţă, până ce moartea o va dezlega. O greşeală făcută în acest aspect este o greşeală pentru toată viaţa. Alte greşeli pot fi reparate, într-o oarecare măsură, dar greşeala făcută în alegerea unei soţii, sau a unui soţ, este ireparabilă şi o pierdere irecuperabilă. Gândiţi-vă la tristeţea unei căsnicii întemeiate în urma unei enorme greşeli venite prin exercitarea voinţei proprii, în loc ca ea să fie caracterizată de bucuria şi binecuvântarea venite în urma sfatului divin al Tatălui ceresc!

Nu este de joacă cu un subiect atât de important, care atinge lucrurile cele mai tainice din viaţă, atât ale unuia, cât şi ale celuilalt. Acest pas va conduce fie la progresul, fie la regresul vieţii creştine. Această hotărâre trebuie luată după profunde exerciţii de inimă înaintea lui Dumnezeu şi cu siguranţa deplină că este voia Sa.

Căsătoria în Domnul

Creştinului i se porunceşte să nu se înjuge la un jug nepotrivit cu cel necredincios (2 Corinteni 6.14); în consecinţă, căsătoria unui creştin cu unul care nu este creştin cu adevărat nu poate fi în niciun fel o legătură creată de Dumnezeu. (Faptul că, în harul Său suveran, Dumnezeu poate interveni şi poate mântui pe cel necredincios, dăruind binecuvântarea, este un lucru de excepţie, care nu schimbă cu nimic principiul rânduit de Dumnezeu.) În privinţa căsătoriei „în Domnul“ (1 Corinteni 7.39) este necesară recunoaşterea domniei şi a autorităţii Lui în acest pas solemn (vedeţi Luca 6.46); aceasta înseamnă să te căsătoreşti cu unul pe care Domnul l-a ales pentru tine. Trebuie să ne reamintim că simplul fapt că două persoane sunt creştine nu reprezintă dovada că este voia Domnului să se căsătorească.

Cunoaşterea voii Lui

Poate că cititorul este uimit şi analizează aceste lucruri întrebându-se: „Cum pot cunoaşte cine este persoana pe care Domnul a ales-o pentru mine?“. Cunoaşterea voii lui Dumnezeu în acest pas solemn este aceeaşi ca în oricare alt lucru, fie mic, fie mare. Ea ne este descoperită prin rugăciune şi prin aşteptare, în liniştea comuniunii cu Domnul, căutând faţa Lui şi cercetând Cuvântul Lui. Însă primul şi cel mai important pas este să nu ai o voie proprie asupra acestui subiect. Când voia noastră este inactivă, Dumnezeu ne poate arăta voia Lui, „care este bună, plăcută şi desăvârşită“, iar noi suntem invitaţi să probăm această realitate (Romani 12.2). Deci comunicând cu Dumnezeu, putem vedea călăuzirea ochiului Său şi putem să-I auzim glasul. Astfel putem gusta aceeaşi experienţă fericită a slujitorului lui Avraam, care a fost trimis să aducă o mireasă pentru Isaac: „Domnul m-a condus pe drum“ (Geneza 24.27). „Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările“ (Proverbe 3.6).

El ştie; El iubeşte; El îngrijeşte,

Nimic nu poate şubrezi acest adevăr;

El dăruieşte ce este «cel mai bun» acelora

Care Îl lasă pe El să aleagă pentru ei.

Sentimente prea sfinte pentru a fi luate în joacă

În aceste zile, în care valorile morale s-au pierdut şi în care predomină libertinismul, este necesar să stabilim clar că obiceiul tinerilor, ba chiar şi al unora mai în vârstă, de a avea anumite „relaţii“ după bunul lor plac, nu este în niciun fel gândul lui Dumnezeu. Sentimentele sunt prea sfinte pentru a le lua în joacă. O singură persoană trebuie să aibă acces în cercul intim al afecţiunilor, toate celelalte trebuie ţinute la o distanţă respectabilă. A te juca cu astfel de lucruri sfinte reprezintă o încălcare a legilor morale, lucru care va avea efecte dezastruoase. Acestea sunt regulile acestui veac rău, dar un creştin nu trebuie să urmeze niciodată astfel de principii. Acesta este principalul motiv care, mai târziu, va conduce la dorinţa de a divorţa şi care este o urmare a faptului că inima nu este satisfăcută doar cu un partener.

De asemenea, nu este plăcut înaintea Domnului şi nu este nici corect din punct de vedere moral să dai curs liber sentimentelor faţă de o persoană de sex opus sau să o curtezi, fără a avea intenţii serioase de căsătorie. Sentimentele, fiind dăruite de Dumnezeu, sunt prea sfinte pentru a le dispreţui şi pentru a te juca cu ele. Aceasta este o greşeală foarte gravă. Astfel de sentimente trebuie să fie cele mai nobile şi mai sfinte şi trebuie preţuite ca atare. Odată ce nutreşti sentimente şi te ataşezi de o soră în Hristos, această legătură trebuie, după cursul normal al lucrurilor, să conducă la logodnă şi la căsătorie.

Totuşi, dacă cineva a încheiat o logodnă în mod pripit sau dacă s-a grăbit să curteze pe cineva, iar apoi descoperă că acesta nu este deloc gândul lui Dumnezeu, este mai bine să rupă această legătură, decât să meargă înainte în această greşeală şi să trăiască în nefericire şi în întristare pentru tot restul vieţii. Cu siguranţă că nimeni nu trebuie să încurajeze ruperea logodnei, dar, în contextul prezentat mai sus, este singurul lucru bun care mai poate fi făcut. Fiecare trebuie să fie exersat înaintea lui Dumnezeu şi să înţeleagă bine voia Lui înainte de a curta pe cineva. În acest fel ar putea fi evitate multe întristări şi multe suferinţe, care succed ruperea unei logodne.

Îndrăzneala lipsită de modestie

Trebuie să menţionăm în treacăt şi o altă practică lipsită de modestia cuvenită: acest lucru se întâmplă atunci când primul pas spre începerea unei relaţii este făcut de fată. O astfel de cutezanţă, care este o părăsire a locului rânduit de Dumnezeu, este nepotrivită pentru sensibilitatea unei inimi omeneşti drepte şi pentru o gândire spirituală. Ea este cu totul contrară cu „podoaba voastră să nu fie cea de afară, a împletirii părului şi a purtării aurului sau a îmbrăcării hainelor lumeşti, ci omul ascuns al inimii, în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu“ (1 Petru 3.3,4). Cele care manifestă o astfel de cutezanţă şi se grăbesc să aibă un soţ adesea au de suferit pe termen lung. Femeia evlavioasă, care-L aşteaptă liniştită pe Domnul şi îşi varsă inima în rugăciune înaintea Lui, este cea care câştigă cele mai mari binecuvântări în ce priveşte perioada dinaintea căsătoriei, cât şi pentru întreaga perioadă a mariajului.

Dragostea adevărată este singurul motiv corect

Motivaţia care trebuie să-i atragă pe cei doi tineri credincioşi spre a face un astfel de pas trebuie să fie dragostea adevărată, pe care Domnul o sădeşte în mod divin şi profund unul faţă de celălalt. Acest lucru, cuplat cu înţelegerea voii lui Dumnezeu, trebuie să reprezinte singurul motiv pentru căsătorie. Adesea motivele curtării sunt constituite de bunăstare, de rang, de avantaje lumeşti sau de frumuseţea feţei. Dar acestea nu pot produce nici dragoste reală, nici bucuria şi pacea unei familii şi nici adevărata fericire. Dragostea este legătura desăvârşirii, este legătura care nu se rupe niciodată (Coloseni 3.14; 1 Corinteni 13.8). Dragostea adevărată este aceea care îşi are sursa în Dumnezeu şi care este reînnoită prin hrănirea cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu apele liniştite ale prezenţei Sale. Aceasta va rămâne în picioare şi atunci când stresul sau tensiunea valurilor şi talazurilor, care sunt inerente unui cămin, se vor ridica şi vor testa trăinicia vieţii de căsătorie.

Obiectivul final al oricărei perechi de îndrăgostiţi trebuie să fie stabilirea unui cămin, instituţie care este rânduită în mod divin pentru om şi pentru naţiune, şi trăirea în el pentru gloria lui Dumnezeu. Ce este mai binecuvântat decât a întemeia un cămin sub călăuzirea Domnului şi pentru El, un loc în care El este invitat să trăiască cu noi? Această atmosferă este într-adevăr, aşa cum am remarcat deja, ca „zilele cerurilor deasupra pământului“. Să ne ajute Domnul ca aceasta să fie partea fiecăruia!